Două femei germane în vârstă se întorc, împreună cu fiica și nepoata, în fosta lor casă din Silezia (Polonia), însă acolo o găsesc pe actuala proprietară poloneză împreună cu descendenții ei. Acesta este modul în care regizoarea germană Karin Kasper documentează în filmul Aber das Leben geht weiter [Dar viața continuă], produs în 2010, istoria propriei familii, dar și pe cea a familiei poloneze instalate în casa lor de la țară, după cel de-Al Doilea Război Mondial. Îmi propun să analizez reprezentarea acestei întâlniri intergeneraționale și internaționale exclusiv feminine. Informat în principal prin relatările persoanelor în vârstă, dar și prin fotografii și prin videoclipuri preluate din arhivele familiilor respective și, bineînțeles, prin mai multe înregistrări cu participantele însele, precum și cu casa și cu satul în care au loc respectivele reuniuni, documentarul este menit să recupereze și să împărtășească amintirile generației mai în vârstă. Aceste amintiri trezesc fațete foarte dureroase ale istoriei secolului al XX-lea în Europa de Est: cel de-Al Doilea Război Mondial, persecuțiile și strămutările forțate ale etnicilor polonezi de către germani și sovietici, fuga și expulzarea germanilor etc. Ce lumină aruncă aceste microistorii exclusiv feminine asupra faptelor istorice? Cum sunt exprimate experiențele traumatice chiar și după decenii? Ar putea fi vorba, într-adevăr, de o chestiune de reziliență? Ce emoții se nasc din ceea ce se spune, dar și din tăceri și din postúri? Ce tipuri de memorie și de post-memorie au fost transmise generațiilor următoare? În sens mai larg, poate contribui această „mărturie cinematografică” la reconcilierea germano-poloneză? Acestea sunt principalele întrebări la care îmi propun să răspund în acest articol.